Bucătăria canadiană seamănă cu o orchestră ce îmbină instrumentele băştinaşe cu cele importate. Puiul la grştar în stil Ghurrasco (portughez) coexistă cu berea jamaicană de ghimbir, lahmajun-ul armenilor cu salata tailandeză. Puburile care servesc specialităţi de linguini alături de berea caldă englezească şi de tartele cu unt ca desert pot constitui o experienţă canadiană inedită.
Canada a fost constituită din regiuni separate, iar bucătăria ei era axată pe produsele de vânat şi pescuit, multe practici culinare fiind preluate de la băştinaşi. Drept rezultat, bucătăria canadiană este alcătuita din mai multe componente: aborigenă, franceză, engleză, americană şi nenumărate stiluri culinare etnice, aduse de valurile succesive de imigranţi.
Secretul Canadei este că ea avut o alimentaţie sănătoasă cu milenii înainte de a fi descoperită de albi: o ţară bogată în carne, peşte, porumb, fasole, căpşuni şi verdeţuri. Hrana pe care o consumau coloniştii era o încercare de reconstituire a bucătăriilor naţionale; nereuşind acest lucru, ei au început să înveţe să se adapteze noului teritoriu şi să preia obiceiurile băştinaşilor.
Desigur, existau specialităţi regionale preferate de întreaga ţară: homari, crabi, scoici, fructe de mare din zonele maritime; faimoşii cartofi din Insula Prince Edward; plăcinta de arţar din Quebec; brânza Oka şi carnea de vită din prerii, probabil cea mai bună de pe continent; orezul sălbatic – iarba băştinaşilor, considerată o delicatesă – din Manitoba; somonul din British Columbia şi specialităţile Nanaimo, fără să uităm de adoratele tarte cu unt, mici scoici de patiserie, umplute cu un amestec lipicios de unt, zahăr brun, sirop de porumb sau arţar şi uneori stafide sau nuci.
În prezent, Canada are câţiva dintre cei mai buni bucătari din lume care au exploatat inspirat abundenţa ingredientelor locale, creând meniuri specifice ce conţin afine, fructe de mare, orez sălbatic, sirop de arţar, bizon, carne de rechin. Sub influenţa noilor resurse gastronomice, canadienii au început să cultive şi să consume mai multe produse naturale.
Provinciile atlantice din estul Canadei au trecut prin colonizări succesive. Astăzi au ramas câteva mâncăruri tradiţionale ca galettes (fiertură de orez), poutines ( budincă de fructe), plăcinte cu zahăr, prăjiturile cu fulgi de ovaz şi baghetele de pâine. Vechi tradiţii culinare pot fi regăsite în Newfoundland, colonizat de pescarii irlandezi şi englezi, ca de exemplu codul sărat, carnea de vită sărată, budinca de mazăre şi legumele rădăcinoase. În Quebec, influenţele culinare ale coloniştilor francezi s-au combinat cu cele ale băştinaşilor, mai ales în privinţa obţinerii siropului de arţar. Imigranţii irlandezi şi scoţieni au introdus aici cartoful şi fiertura de orez.
Stilul actual al Quebec-ului e un amestec de mâncăruri tradiţionale, ca tourtiere (plăcintă umplută cu carne de porc amestecată cu ceapă, ţelină şi usturoi) – şi bucătăria franceză contemporană, incluzând specialităţi ca foie gras, produs în Franţa şi trimis cu vaporul în Canada.
În sudul regiunii Ontario, băştinaşii cultivau porumb, dovleac şi fasole; ulterior coloniştii au introdus cultura merelor (celebrul măr McIntosh!), perelor şi roşiilor de câmpie. Stilul culinar actual al provinciei are la bazş produsele agricole, vinurile din podgoriile Niagara şi gama incredibilă de mâncăruri din Toronto.
British Columbia este locul unde s-a născut popularul baton Nanaimo, o delicatesă foarte dulce, stratificată, produsă din unt, cacao, firimituri de biscuiţi graham şi ciocolată.
Introducerea mâncării ambulate şi conservate în regiunile nordice ale Canadei a dus la dispariţia multor produse tradiţionale precum caribou, foca, elanul şi păsările sălbatice.
Berea reprezintă unul dintre lucrurile caracteristice Canadei, alături de slănină, hochei şi iarna. Piaţa berii era dominată până în anii 1980 de doi mari reprezentanţi: Molson şi Labatts. Astăzi se produc o serie de mărci regionale precum: Great Western, Yukon Brewing Company, Moosehead, les Brasseurs du Nord, Upper Canada s.A
Bucătăria canadiană este azi încă în formare, dezvoltare şi unificare naţională.

TRADIŢII CANADIENE

Tradiţia recoltării siropului de arţar în Canada
În fiecare an, un sfert de milion de imigranţi fac din Canada patria lor de adopţie, aducând cu ei un tezaur de tradiţii şi obiceiuri care aici devin o parte atractivă, interesantă şi valoroasă a spiritualităţii multiculturale canadiene. Dar ele coexistă cu tradiţiile şi obiceiurile canadiene din fiecare provincie. Quebecul este una dintre regiunile în care aceste tradiţii şi obiceiuri locale au fost păstrate cu deosebită grijă până în zilele noastre.
Una dintre cele mai vechi tradiţii din Canada este recoltarea siropului de arţar. Consacrată prin frunza de arţar de pe drapelul naţional, ea este în şi mai mare măsura o tradiţie quebecheză, căci aici se recoltează peste 90 % din siropul de arţar din Canada, echivalentul a trei sferturi din recolta mondială.
Este vorba însă de o tradiţie preluată de la amerindieni, care au numeroase legende despre descoperirea siropului de arţar. Tradiţia aceasta a fost dezvoltată apoi de-a lungul a peste trei sute de ani, prin ameliorări succesive ale procedurilor şi tehnologiei, până la imaginea de astăzi a “cabanelor de zahăr” comerciale, care reprezintă una dintre atracţiile turistice foarte răspândite din Québec.
Înainte de 1700, amerindienii recoltau siropul de arţar în modul cel mai simplu cu putinţă: primăvara, făceau o crestătură în trunchi cu tomahawkul (securea de vânătoare) şi puneau în spărtură o aşchie de lemn ca un jgheab, de-a lungul căreia lichidul se scurgea spre baza trunchiului într-un mokuk, un recipient din coajă de mesteacăn, în formă de covată.
Lichidul acesta, numit apă de arţar, avea o concentraţie de zahăr cuprinsă între 2 şi 3% şi era pus la fiert ca să devină mai dulce, prin evaporarea apei.
Coloniştii europeni de după 1700 au adus puţine ameliorări. Ei au schimbat recipientul din coajă de mesteacăn sau din argilă cu vase de aramă sau de fier. Dar cum fierberea se facea sub cerul liber, fără să fie la adapost de intemperii, siropul obţinut continua să fie, nu doar în cantităţi mici, ci şi de o calitate incertă. Trebuiau între 30 şi 35 de litri de apă de arţar pentru un litru de sirop cu o concentraţie de 8%. Dacă fierberea continua, se obţinea zahărul de arţar.
Primele “cabane de zahăr” au apărut la începutul secolului al XIX-lea, dar la început erau rudimentare, serveau doar pentru produce¬rea siropului şi zahărului necesare consumului familial. Abia la jumătatea secolului al XX-lea, cabanele de zahăr au devenit ceea ce sunt astăzi, echipamentul lor s-a rafinat, iar volumul producţiei a crescut exponenţial. În zilele noastre, recoltarea de sirop de arţar se face în plantaţii de sute de arbori printr-un sistem de conducte din material plastic, înlocuind butoaiele, găleţile, transportul apei de arţar cu ajutorul căilor sau al tractoarelor. Apa de arţar este pompată din arbore direct în rezervoarele de înmagazinare a siropului.
Sezonul siropului de arţar se deschide la începutul primăverii, în preajma echinocţiului. Există mai multe semne tradiţionale care prevestesc apropierea lui şi dintre acestea fac parte apariţia păsării de zahăr, o pasăre arctică migratoare, din familia presurii, care la începutul primăverii poate fi văzută zburând spre nord.
El marchează totodată sfârşitul Postului Mare dinaintea Paştilor şi, din acest motiv, în cabanele de zahăr de altădată recoltarea siropului de arţar era un prilej de refacere a contactelor sociale întrerupte de iarna aspră. Oamenii se bucurau să se revadă, petreceau, vegheau în jurul vaselor în care fierbea apa de arţar, spuneau glume şi poveşti ca la clăcile ţăranilor noştri. Se făceau adevărate ospăţuri cu mâncăruri tradiţionale asezonate cu sirop.
Alteori, prepararea siropului de arţar în cabanele de zahăr făcea parte din ritualul de trecere a băieţilor de la adolescenţă la vârsta adultă: tânărul care se dovedea capabil să asigure noaptea supraveghe¬rea şi producerea zahărului de arţar era considerat apt să întemeieze o familie.
Erau de asemenea şi unele superstiţii. Astfel, dacă proprietarul unei plantaţii de arţari, în loc să meargă la slujba din Vinerea Mare dinaintea Paştelui, prefera să rămână în cabană preocupat de siropul său, se spunea că arborii nu-i vor mai da sirop, ci sânge. Tot astfel se spunea că arţarii crestaţi în Vinerea Mare sângerează.
Cabana de zahăr era reputată şi ca un loc care asigura protecţia drumeţilor. Pe vremuri, ea era lăsată deschisă tot anul şi înauntru erau aşezate la vedere chibrituri şi sirop de arţar pentru cei care s-ar fi rătăcit în pădure.

“Thanksgiving Day” în Canada
În urmă cu două săptămâni, pe data de 11 octombrie, Canada a sărbătorit “Thanksgiving Day”, festivitate anuală prin care se exprimă recunoștința pentru bogăția recoltei. Este o sărbătoare a familiei.
Populația indigenă de odinioară aducea mulțumiri pentru bogăția recoltei, prin dansuri, festivaluri și ceremonii, cu sute de ani înainte ca europenii să sosească pe teritoriul de astăzi al Canadei. Trei ani la rând, din 1576, Martin Frobisher, explorator britanic, a încercat să găsească o trecătoare nordică spre Oceanul Pacific, cu scopul de a ajunge în Orient. Nu a reușit, dar de fiecare dată a ancorat în nord-estul Canadei. În anul 1578 a ținut o ceremonie în regiunea care astăzi poartă numele de provincia Newfoundland and Labrador, spre a aduce mulțumiri pentru supraviețuirea de-a lungul acestor expediții. Mai târziu, Frobisher a fost înobilat, iar golful din Oceanul Atlantic îi poartă numele – Frobisher Bay.
Coloniștii francezi și englezi sosiți ulterior au continuat tradiția, Thanksgiving Day fiind sărbătorită în fiecare an, la date diferite. În 1957 a fost stabilită în mod oficial a doua zi de luni în octombrie, canadienii exprimându-și recunoștința, nu doar pentru recolta toamnei, dar mai ales pentru familiile cărora le-a fost hărăzită, pentru liniște și prosperitate.
Thanksgiving a fost prima sărbătoare cu care ne-am întâlnit pe meleagurile canadiene, la câteva luni după emigrare. Ajunși în țara adoptivă, am făcut tot posibilul pentru o rapidă integrare. Sărbătorile canadiene au fost printre primele care ne-au atras, prin specificul și noutatea pe care le prezentau pentru noi, crescuți și educați în România.
Majoritatea canadienilor se adunau în casele părinților, ale fraților sau surorilor, alții se întâlneau cu prietenii, bucurându-se de tot ceea ce viața le-a oferit până atunci.
Am hotărât să nu ne lăsăm umbriți de nostalgia despărțirii de părinții rămași în România. Am decorat micuțul nostru apartament cu dovleci de culoarea soarelui, am gătit mâncărurile tradiționale ( curcan la cuptor, piure de cartofi, sos de merișor, plăcintă cu dovleac ), ne-am bucurat de culorile și minunățiile toamnei care era în acea zi, mai frumoasă ca oricând. Ne aveam unii pe alții, aveam noi prieteni, oameni de curând întâlniți, dar lângă care ne simțeam bine. Nu eram singuri.
Anii au trecut și, în fiecare octombrie, sărbătoarea Thanksgiving ne aduce mai aproape de tradiția canadiană. Au fost ani în care părinții ne-au fost alături, alții în care am cutreierat lumea, încercând să nu ne simțim singuri. Cel puțin o dată pe an, ne oprim din vârtejul vieții, zăbovim, reflectând la cele trecute, la cele prezente, fiind recunoscători pentru ziua în care, trezindu-ne dimineața, ne dăm seama ca suntem, totuși, o întâmplare minunată!