Londra, capitala Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, are o istorie care datează încă de acum 2000 de ani. În tot acest timp s-a dezvoltat, devenind una dintre cele mai mari capitale ale lumii, atât pe plan financiar, cât și pe plan cultural. Pe de altă parte, a avut și experiențe nefericite, carăzboiul civil, ciuma, incendii devastatoare, bombardamente aeriene și atacuri teroriste.

În conformitate cu legenda „Historia Regnum Britanniae” („Istoria Regilor britanici”) de Geoffrey of Monmouth, Londra a fost întemeiată de Brutus din Troiadupă ce i-a învins pe giganții Gog și Magog și a fost cunoscută ca „Caer Troia”, „Troia Nova” (denumiri în limba latină pentru „Noua Troia”), care, conform unei etimologii aproximative, s-a transformat în Trinovantum. Trinovantes erau un trib din Epoca Fierului care a locuit în zonă înainte de venirea romanilor. Geoffrey îi atribuie Londrei preistorice un șir de regi legendari ca Regele Lud, fiul lui Heli, care, așa cum susține autorul, i-a dat așezării numele „CaerLudein”, de la care derivă denumirea de Londra (London, în limba engleză), și care a fost înmormântat la Ludgate.

Romanii au organizat Londinium ca oraș civil la vreo 7 ani de la invazia din anul 43 e.n. Primii romani au ocupat o regiune relativ mică, care cu greu s-ar putea compara cu mărimea Hyde Park. Cam prin anul 60 e.n., orașul a fost distrus de tribul Iceni condus de reginaBoadicea. Totuși, așezarea a fost repede reconstruită după planurile romane și a fost recuperată după aproximativ 10 ani, orașul mărindu-se rapid în următoarele decenii. În secolul al II-lea, Londinium era la apogeu și a devenit capitala Provinciei Britannia în locul orașuluiCamulodunum (Colchester). Orașul avea cam 60 000 de locuitori. Au fost construite clădiri publice importante, inclusiv cea mai mare bazilică de la nord de Alpi, temple romane,terme, amfiteatre și un fort mare pentru garnizoana orașului. Instabilitatea politică și recesiunea care au apărut în secolul al III-lea au condus la un declin lent.

Monede cu chipul lui Marcus Aurelius Mausaeus Valerius Carausius bătute de monetăria din Londinium.

Londra în timpul ocupației normande și în Evul Mediu

În anul 1176 a început construcția celei mai faimoase forme a Podului Londrei (care a fost terminat în 1209). Acesta a fost construit în locul câtorva poduri de lemn. Podul va rezista 600 de ani și va rămâne singurul pod peste Tamisa până în 1739.

Ocupanții normanzi au construit noi fortărețe în oraș pentru a domina populația locală. De departe cel mai important dintre acestea a fost Turnul Londrei (the Tower of London) care a fost amplasat în marginea de est a orașului unde fortificațiile inițiale din lemn au fost rapid înlocuite de primul castel de piatră din Anglia. Forturile mai mici ale Castelului Baynard și ale Castelului Montfichet au fost deasemenea construite de-a lungul apei. Prin charta semnată în 1067, William a recunoscut drepturile, privilegiile și legile orașului. Sistemul auto-guvernare al orașului a fost consolidat de drepturile electorale acordate de regele Ioan Fără de Țară în 1199 și în 1215.

Londra în timpul dinastiei Tudor (1485-1603)

În timpul reformei protestante engleze Londra a fost principalul focar al protestantismului în Anglia. Legăturile sale comerciale strânse cu centrele protestante din nordul Europei, comunitățile mari de negustori, numărul uriaș de locuitori și rolul său de centru de comerț cu tipărituri au contribuit la răspândirea ideilor reformei religioase. Înainte de reformă, mai mult de jumătate din suprafața Londrei era proprietatea mănăstirilor și a altor instituții bisericești. De aceea, acțiunea lui Henric al VIII-lea al Angliei, denumită „Desființarea mănăstirilor”, a avut un efect profund asupra orașului câtă vreme toate proprietățile care au aparținut bisericii și-au schimbat stăpânul. Procesul a început la mijlocul anilor 1530 și până la sfârșitul anului 1538 cele mai multe dintre instituțiile monastice fuseseră desființate.
De la 1900 la Al Doilea Război Mondial

Londra a intrat în secolul al XX-lea drept capitală influentă a celui mai mare imperiu din istorie, dar nou secol avea să aducă multe provocări.
Numărul de locuitori a continuat să crească rapid în primele decenii ale veacului, iar transportul public a fost mărit considerabil. O rețea mare de tramvaie a fost construită de London County Council. Primul serviciu public de transport cu autobuzul a început să funcționeze în anii 1900. Treptat au fost făcute îmbunătățiri ale rețelei de căi ferate de suprafață și de metrou, inclusiv electrificarea pe scară largă.
În timpul Primului Război Mondial, Londra a suferit primele bombardamente din partea zeppelinelor germane; aceste raiduri au ucis în jur de 700 de persoane și au provocat teroare, dar abia au fost începutul a ceea ce urma să vină. Londra va avea parte de mult mai multă teroare ca rezultat al celor două războaie mondiale. Cea mai mare explozie care a avut loc în Primul Război Mondial a fost explozia de la Silverton când o fabrică de muniție care avea 50 de tone de trinitrotoluen (TNT) a explodat; au murit 73 de persoane, iar alte 400 au fost rănite.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, creșterea dimensiunilor Londrei a fost mai rapidă decât oricând în istorie. Preferința pentru casele neînghesuite din suburbii, de tip duplex de cele mai multe ori, a londonezilor care căutau un mod de viață mai „rural”, a înlocuit cererea de apartamente. Extinderea continuă a rețelei de cale ferată, incluzând liniile de tramvai și de metrou, și posibilitatea de a deține autoturisme au facilitat alegerea unei case în suburbii. Suburbille Londrei s-au întins dincolo de granițele comitatului, ocupând și comitatele învecinate: Essex, Hertfordshire, Kent, Middlesex șiSurrey.
Ca și în restul țării, în cursul Marii crize economice din anii 1930, Londra a avut o rată a șomajului foarte mare. În East End au înflorit partidele politiceextremiste, de dreapta și de stânga, în aceeași perioadă. Partidul comunist din Marea Britanie a câștigat un loc în Camera Comunelor, iar Uniunea Britanică a Fasciștilor a avut o largă susținere. Ciocnirile dintre dreapta și stânga politică au culminat cu „bătălia din Cable Street” din 1936. Numărul de locuitori din Londra a atins maximul istoric de 8,6 milioane în 1939.
Un număr mare de imigranți evrei care fugeau de naziști s-au stabilit în Londra în cursul anilor 1930, mai ales în West End.

TNT- dinamita

George al V-lea

George al V-lea (engleză George V) (George Frederick Ernest Albert; n. 3 iunie 1865 – d. 20 ianuarie 1936) a fost primul monarh britanic al Casei de Windsor, care a fost creată din Casa de Saxa-Coburg-Gotha. A fost primul împărat al Indiei și primul rege al Statelor Libere Irlandeze. A domnit din 6 mai 1910 până la moartea sa în 1936.

George s-a născut pe 3 iunie 1865, la Casa Marlboro din Londra. Tatăl său a fost Prințul de Wales (viitorul rege Eduard al VII-lea), fiul cel mai mare al reginei Victoria și al prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Mama sa a fost prințesa de Wales (viitoarea regină Alexandra), fiica cea mai mare a regelui Christian al IX-lea al Danemarcei.
A fost botezat în Capela privată din Castelul Windsor, la 7 iulie1865.[1] Fiind copilul mai mic al prințului de Wales, nu era de așteptat ca George să devină rege, deoarece fratele său mai mare,Albert era al doilea în linia de succesiune la tron după tatăl lor.
Având în vedere că George s-a născut la doar cincisprezece luni după fratele său, prințul Albert Victor, s-a decis ca cei doi frați să fie educați împreună. Prințul de Wales l-a numit pe John Neale Dalton ca tutore.[2] Pentru că tatăl lor credea că "cea mai bună cale de formare pentru orice băiat" easte Marina Militară, în septembrie 1877cei doi frați au început formarea la nava HMS Britannia, la Dartmouth. Apoi, timp de trei ani din 1879, cei doi frați regali au servit pe HMS Bacchante, însoțiți de Dalton. Când au revenit înMarea Britanie, frații au fost separați; Albert Victor a intrat la Trinity College, Cambridge și George s continuat în Marina Regală. El a călătorit în lume și a vizitat mai multe zone ale Imperiului Britanic, servind în mod activ în Marina Militară, până la ultima sa comandă în 1891. De atunci, rangul său naval a fost în mare măsură de onoare.

Elisabeta I a Angliei

Elisabeta I (în engleză Elizabeth I) (7 septembrie 1533 – 24 martie 1603 ) a fost regină a Angliei și regină a Irlandei din 17 noiembrie 1558 până la moartea sa. Elisabeta I a fost al cincilea și ultimul monarh al casei Tudor (primii fiind Henric al VII-lea, Henric al VIII-lea, fratele său vitreg Eduard al VI-lea, verișoara sa Jane și sora sa vitregă, Maria I). A fost cunoscută și ca „Regina Fecioară” sau „Gloriana”.
S-a născut în 1533, din căsătoria lui Henric al VIII-lea al Angliei cu Anne Boleyn, care, cu puțin timp după nașterea fetei, a fost decapitată. Avea trei ani când toată lumea din curte a uitat de ea, unde până atunci fusese răsfățată. Era o fată înțeleaptă, învățată, cu un caracter violent, dar știa să rămână și izolată; a crescut între intrigi și comploturi, care au făcut-o precaută și bănuitoare.
În 1558, la numai douăzeci și cinci de ani, la moartea surorii sale Maria, i se încredințează soarta țării, care a devenit slabă și săracă în urma războaielor și a luptelor religioase. Elisabeta jura că îi va purta de grijă până la moarte. Aceste cuvinte au constituit pentru ea un jurământ cât se poate de real, lucru de care miniștrii și consilierii s-au convins imediat ce au cunoscut caracterul noii stăpâne. Fiind convinsă că soarta i-a prilejuit urcarea pe tron, în timpul celor patruzeci și cinci de ani de domnie își îndeplinește sarcina cu multă maiestuozitate și siguranță în sine.
Domnia reginei Elisabeta este denumită era elisabetană sau epoca de aur, fiind marcată de sporirea puteriiAngliei pe plan mondial. Marii dramaturgi William Shakespeare, Christopher Marlowe și Ben Jonson au avut o carieră înfloritoare în timpul domniei reginei Elisabeta.
În plus, în aceeași perioadă, Francis Drake a devenit primul englez care a înconjurat globul; Francis Bacon și-a expus viziunile filosofice și politice și s-a produs colonizarea Americii de Nord, sub Sir Walter Raleigh și Sir Humphrey Gilbert. Elisabeta a fost o domnitoare temperamentală și uneori indecisă. Indecizia sa, considerată a fi un defect de către consilierii săi, a salvat-o deseori de alianțe matrimoniale și politice nefericite. Asemenea tatălui ei, regele Henric al VIII-lea, Elisabeta a scris poezie și proză. Domnia sa a fost marcată de prudența în ceea ce privește acordarea de onoruri și demnități. În timpul domniei reginei Elisabeta, au fost ridicate la rang nobiliar doar opt persoane: un earl și șapte baroni. Elisabeta a redus de asemenea numărul consilierilor săi privați, de la treizeci și nouă la nouăsprezece și ulteriori la paisprezece.

Henric al VIII-lea al Angliei

Henric al VIII-lea (engleză Henry VIII) (n. 28 iunie 1491 – d. 28 ianuarie 1547) a fost rege al Angliei.
Henric al VIII-lea a fost al doilea monarh al Casei Tudor, succedând tatălui său, Henric al VII-lea. Este faimos datorită faptului că a avut șase soții: Catherine de Aragon, Anne Boleyn, Jane Seymour, Anne de Cleves,Catherine Howard și Catherine Parr.
Henric VIII a fost al doilea fiu al lui Henric VII și al Elisabetei de York. Fratele său mai mare, Arthur, Prinț de Wales, a murit în 1502, lăsându-l pe Henric moștenitor al tronului.

Născut la Palatul Placentia în Greenwich, Henric al VIII-lea a fost al treiela copil al regelui Henric VII și al Elisabetei de York. Din cei șase frați ai lui Henric, numai trei — Arthur (Prinț de Wales), Margareta și Maria — au supraviețuit copilăriei. În 1493, la vârsta de doi ani, Henric este numit Conetabil al Castelului Dover și Lord Warden iar în 1494 Duce de York.
Henric a primit o educație de prim rang și vorbea fluent în latină, franceză șispaniolă.[1] Pentru că era de așteptat ca tronul să fie moștenit de fratele mai mare al lui Henric, Prințul Arthur, Henric a fost pregătit pentru o viață monahală.[2]
În 1502, după moartea fratelui său Arthur la vârsta de 15 ani, Henric devinePrinț de Wales și moștenitor al tronului. Deoarece moartea prematură a Prințului Arthur a rupt alianța maritală dintre Anglia și Spania, Consiliul, care dorea s-o păstreze pe Caterina regină, roagă pe noul Prinț de Wales s-o accepte ca soție. Deoarece un text din Levitic [3] interzicea căsătoria dintre un cumnat și o cumnată, a trebuit să se obțină o bulă papală (în 1503) și să se facă dovada că prima căsătorie a Caterinei n-a fost consumată. La 14 luni după decesul soțului ei, Caterina este logodită cu Henric. Caterina era cel mai mic copil supraviețuitor al regelui Ferdinand al II-lea de Aragon și al reginei Isabela I a Castiliei.[4] În 1505 când Henric al VII-lea își pierde interesul față de o alianță cu Spania, tânărul Henric declară că logodna a fost aranjată fără consimțământul său.
După moartea regelui Henric al VII-lea, la numai 17 ani, Henric al VIII-lea se căsătorește cu Caterina la 11 iunie 1509 și la 24 iunie 1509 cei doi sunt încoronați la Westminster Abbey.

La începutul domniei, Henric n-a guvernat el însuși, ci toată autoritatea a revenit ministrului pe care și l-a ales, cancelarul Wolsey, fiul unui măcelar bogat din Ipswich.
La două zile după încoronare Henric a arestat doi dintre cei mai nepopulari miniștrii ai tatălui său, Sir Richard Empson și Edmund Dudley. Ei au fost acuzați fără dovezi de înaltă trădare și executați în 1510.
Henric a cultivat imaginea omului renascentist iar curtea lui era centrul educației și inovațiilor artistice. Tânărul rege avea gust literar, compunea poeme, muzică și cânta la lăută. Compoziția muzicală cea mai cunoscută a lui este "Pastime with Good Company" sau "The Kynges Ballade". De asemenea, era un excelent sportiv și îi plăcea vânătoarea și tenisul.
În 1511, Papa Iulius al II-lea a proclamat Sfânta Ligă împotriva Franței. Această alianță nouă a crescut rapid și a inclus Spania, Sfântul Imperiu Roman și Anglia. Henric a decis să folosească această ocazie ca o scuză pentru a-și extinde teritoriile în nordul Franței. A încheiat Tratatul de la Westminster, un gaj de ajutor reciproc cu Spania împotriva Franței, în noiembrie 1511 și pregătit pentru implicarea în războiul al Ligii din Cambrai. În 1513 Henric a invadat Franța și trupele lui au învins armata franceză în bătălia de la Spurs. Cumnatul său, Iacob al IV-lea al Scoțieia invadat Anglia la ordinul lui Ludovic al XII-lea al Franței[5] însă nu a reușit să distragă atenția lui Henric de Franța. Scoțienii au fost învinși în bătălia de la Flodden Field la 9 septembrie 1513. Printre cei uciși în bătălia a fost și regele Scoției a cărui moarte a pus capăt scurtei implicări a Scoției în război.
Henric a extins Marina Regală de la 5 la 53 de nave. Iubea palatele; la începutul domniei avea o duzină și când a murit avea cincizeci și cinci, în care a atârnat 2000 tapiserii [6] Își arăta cu mândrie colecția sa de arme care includea un exotic echipament de tir cu arcul, 2250 bucăți de muniție de teren și 6500 de pistoale.[7]
La 18 februarie 1516, regina Caterina după mai multe avorturi a născut o fată, prințesa Maria a Angliei, care mai târziu va domni sub numele Maria I. Regele care își dorea cu înfocare un fiu începuse se se întrebe dacă căsătoria lui nu fusese blestemată.
Din 1514 până în 1529, Thomas Wolsey (1473–1530), un cardinal catolic a servit ca lord cancelar și practic a controlat politica internă și externă pentu rege. Henric al VIII-lea îndrăgostit de Anne Boleyn vrea să o ia în căsătorie pentru a căpăta un moștenitor legitim. Pentru că divorțul civil nu exista, trebuie să ceară Papei anularea căsătoriei.

Wolsey este însărcinat să trateze cu Roma însă nepotul reginei, Carol Quintul se opune divorțului. Papa Clement îl trimite în Anglia pe cardinalul Campeggio care trebuia împreună cu Wolsey să judece cazul însă regina obține ca procesul să se judece la Roma. Convins că el a fost trădător, Anne Boleyn a insistat și a reușit ca Wolsey să fie demis din funcții publice în 1529.
Cardinanul a început un complot secret pentru a o forța pe Anne să plece în exil și a început comunicarea cu regina Caterina și cu Papa în acest scop. Când acest lucru s-a descoperit, Henric a ordonat arestarea lui Wolsey și dacă n-ar fi murit din cauza bolii sale în 1530, ar fi fost executat pentru trădare.[8]
Înlocuitorul lui, Sir Thomas More inițial a cooperat cu regele la noua sa politică denunțându-l pe Wolsey în Parlament și proclamând că mariajul lui Henric cu Ecaterina a fost ilegal. Cum regele a început să nege autoritatea Papei, mustrările lui More au crescut. Thomas Cranmer, fost capelan al familiei Boleyn este numit arhiepiscop de Cantebury. La 25 ianuarie 1533 acesta celebrează în secret căsătoria lui Henric cu Anne. La 23 mai 1533 căsătoria dintre Henric și Caterina este declarată nulă iar cinci zile mai târziu căsătoria dintre Henric și Anne este declarată validă.
Caterina a fost în mod formal deposedată de titlu de regină și Anne a fost încoronată la 1 iunie 1533. Noua regină a născut prematur la 7 septembrie 1533 o fată care a fost botezată Elisabeta, în onoarea mamei lui Henric, Elisabeta de York.[9] Respingând deciziile Papei, Parlamentul a validat căsătoria dintre Henric și Anne cu Actul de Succesiune din 1533. Fiica Caterinei, Lady Mary, a fost declarată nelegitimă scoasă din linia de succesiune. Tuturor adulților din regat li s-a cerut să recunoască dispozițiile Actului prin jurământ iar cei care au refuzat erau închiși pe viață.
[img][/img]
Războiul Civil Englez
Războiul Civil Englez a fost un război compus dintr-o serie de conflicte armate și manevre politice care au avut loc între Parlamentari și Roialiști (cunoscuți și drept Cavaleri) între 1642 și 1651. Primul (1642-1646) și al II-lea (1648-1649) război civil a avut la bază marile divergențe dintre susținătorii regelui Carol I al Angliei și susținătorii Parlamentului, dar în al III-lea (1649–1651) conflictul a constat în rivalitatea dintre susținătorii regelui Carol al II-lea al Angliei și cei ai Parlamentului. Războiul civil a luat sfârșit odată cu victoria forțelor parlamentare în Bătălia de la Worcester din 3 septembrie 1651.
Războiul civil a dus la procesul și execuția lui Carol I, exilul fiului acestuia, Carol al II-lea și la înlocuirea monarhiei engleze cu Commonwealthul Angliei(1649–1653), și cu Protectoratul lui Oliver Cromwell (1653–1659). Din punct de vedere constituțional, războiul a dus la apariția principiului conform căruia monarhul britanic nu poate guverna fără consimțământul parlamentului, un principiu stabilit definitiv în timpul Revoluției Glorioase, la sfârșitul secolului.

Războaiele anglo-afgane

ntre anii 1839 și 1919 au fost trei intervenții militare britanice pe teritoriul Afganistanului. Țelul acestor războaie a fost asigurarea hegemoniei britanice în regiune și oprirea expansiunii Imperiului Rus. Primul război (1839 - 1842)
In anul 1837 asediază trupele șahului Iranului orașul Herat situat în vestul Afganistanului. Această acțiune militară a fost sprijinită neoficial de consulatul rus din Teheran. Ofițerul de artilerie britanic „Eldred Pottinger” care se afla în Herat oferă sprijinul său emirului din Herat. Eldred Pottinger va fi însărcinat cu apărarea orașului și el va reuși să oprească atacul iranian de cucerire a orașului. In același timp pornește spre Kabul ofițerul rus Vitkevici pentru a lua legătura cu regele afgan Dost Mohammed. Această acțiune diplomatică avea scopul apropierii Rusiei de Afganistan, lucru neacceptat de Marea Britaniecare avea deja în Kabul pe ofițerul englez Alexander Burnes. Punctul esențial al conflictului era orașul Peshawar din regiunea Punjab (regiune situată între Pakistan și India) care era sub control britanic. Guvernatorul englez din Calcuta scrie un mesaj usturător regelui Dost Mohammed, printre altele solicitând regele afgan de a nu se apropia de Imperiul Rus și de a renunța la orașul Peshawar. Aceste condiții fiind neacceptabile trimisul britanic Burnes este solicitat să părăsească Kabul. In același timp coflictul din Herat se agravează prin preluarea comandei armatei persane de baronul rus Simonici. Ca răspuns armata britanică sosește în Golful Persic ceace duce la rechemarea trimișilor ruși Simonici și Vitkevici la Moscova. Ca să încheie categoric conflictul Lordul Auckland decide prin Manifestul de la Shimla (1.octombrie 1838) detronarea regelui Dost Mohammed și repunerea pe tron a șahului Shuja, pentru ducerea la îndeplinire a acestei schimbări în primăvara anului următor intră în Afganistan, o armată formată din 16.500 de soldați englezi și indieni împreună cu 35.000 de indieni cuceresc fără a se lovi de o rezistență deosebită orașele Kandahar, Ghazni iar la 8 iulie 1839 intră în Kabul. La 23 noiembrie 1840 se predă regele afgan Dost Mohammed, el va fi trimis în exil. In anii următori apar conflicte interne între grupări paramilitare afgane și trupele engleze, ele vor fi agravate de ridicarea impozitului. Garnizoana engleză suferă pierderi și începe să piardă controlul asupra regiunii Kabul unde va crește numărul revoltelor. La data de 6 ianuarie 1842 începe retragerea cu pierderi însemnate a trupelor engleze sub conducerea generalului William George Keith Elphinstone, ajungând în Dschalalabad numai o grupă mică cu un medicul Dr. Brydon. Reația britanică la această înfrângere, va fi trimiterea de două trupe engleze sub conducerea generalilor George Pollock și Sir John Nottcare care vor distruge fortăreața Ghazni și așezări numeroase afgane, Shah Shuja va fi omorât, ostaticii englezi recumpărați, Kabul recucerit și pustiit. După această acțiune de pedepsire, englezii ajung la concluzia că ocuparea Afganistanului este prea costisitoare și riscantă. Trupele engleze se retrag înapoi în India, regele Dost Mohammed se va reîntoarce în Kabul și va domni până la moarte.